animetears

un forum pt toti maniacii obsedati de anime si manga
 
AcasaPortal*GalerieFAQCautareInregistrareMembriGrupuriConectare

Distribuiži | 
 

 o vacanta in japonia

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator In jos 
AutorMesaj
black_wings
Admin
Admin
avatar

feminin
Numarul mesajelor : 241
Varsta : 25
Localizare : bacau
YENI :
154 / 100154 / 100

REPUTATII : 82
WARN :
0 / 1000 / 100

Data de inscriere : 03/01/2008

MesajSubiect: o vacanta in japonia   Lun Oct 06, 2008 7:02 pm

de curand am dat peste un blog foarte tare in care era si o intrare foarte amuzanta despre o excursie in japonia ....nu vreau sa destainui nimic dar chiar va rog sa o cititi k e criminala ...stiu k e lunga dar merit a..va stept parerile



ANDREI PLEŖU ĪN JAPONIA

Orice calatorie e o experienta a diversitatii. Dar foarte putine mijlocesc saltul
de la diversitate la diferenta. Una e sa te misti īn variatiunile
multiple ale aceleiasi teme, alta este sa te simti catapultat pe o alta
planeta.

Ca, de pilda, cīnd calatoresti īn Japonia. N-am fost niciodata īn Africa, īn Australia sau īn Caraibe.

Pentru
mine, Japonia ramīne, de aceea, tot ce poate fi mai altfel, mai
neasimilabil, mai “strain”. Te poti simti strain īn Indonezia,
parcurgīnd drumul de la Jakarta la Jojakarta, asa cum se simte strain
orice european “civilizat” īntr-o enclava arhaica si, pe deasupra,
asiatica. Te poti simti strain īn bucataria chineza, īn coloritul,
moravurile si inocenta americane, sau īn expresia lingvistica a
Ungariei vecine, din care nu poti selectiona nimic cīt de cīt familiar.


Īn
Japonia īnsa alteritatea e radicala. Te misti īn spatiul unei alte
umanitati, al unei lumi paralele. Nimic nu seamana cu ce stii. Nici
macar asemanatorul …

N-am
sa fac demonstratii pretentioase, de morfologia culturii. Nu Spengler,
nu Frobenius, nu Blaga … Am s-o iau de jos, de la obiceiuri curente, de
la cum stai la masa si cum duci la gura, de la bai si closete.

Trebuie
sa īncep prin a recunoaste ca baile sīnt, īn mai toate hotelurile
lumii, suficient de diversificate tehnic ca sa ceara, odata ce te-ai
instalat, cīteva momente de studiu si acomodare. Caldul si recele, cada
si dusul, reglajul jetului, plus tot felul de mici ingeniozitati si
nuante locale tin spiritul īn alerta si produc, īn faza inaugurala,
accidente mai mult sau mai putin picante: te uzi, te arzi, te sperii.

Fata de ceea ce poti pati īn Japonia, toate acestea sīnt īnsa bagatele, mofturi.

Am
avut parte, de pilda, īntr-un hotel hiper-modern, de o experienta
unica: closetul avea aspectul unui scaun de cosmonaut, cu spatar
reglabil, brate late acoperite de micro-computere, beculete albastre si
rosii, īn perpetua scintilatie, si orificii amplasate scandalos, īn
cele mai amenintatoare unghiuri. Obiectul m-a confiscat definitiv,
deīndata ce am intrat īn baie. L-am cercetat īndelung, ca pe o
finalitate fara scop, terorizat totusi de ideea ca scopul poate oricīnd
sa apara, ca un imperativ categoric. Atractia maxima o reprezentau,
fireste, numeroasele butoane de pe bratele scaunului, īnsotite de
inscriptii īn japoneza. Am
reflectat cīteva clipe, am evaluat riscurile si, īn cele din urma, m-am
aruncat īn necunoscut. Īn fapt, necunoscutul s-a aruncat asupra mea, ca
o ghionoaie isterica, ca un balaur multicefal. Odata pornit, mecanismul
functiona - ca progresul īnsusi - dupa legi fatale. Īntr-o
clipita, īntreaga baie a devenit un amplu spectacol de sunet si lumina.
Eram īnconjurat de arteziene torentiale, de tipurituri si haiku-uri
indescifrabile, de complexe miscari de revolutie si rotatie. Nu doar
closetul raspundea incultelor mele comenzi, ci toate robinetele
īncaperii, oglinzile, peretii, pardoseala. Proportiile odaii,
eclerajul, īnclinatia obiectelor anexe, toate se modificau
imperturbabil, sub privirile mele amarīte, filtrate de incontrolabile
perdele de apa. Am simtit, īmpietrit ca ma īndrept spre un final
imprevizibil. Mi se parea ca de acest closet, de electronicul sau
delir, depinde brusc soarta omenirii. Ca pot declansa cutremure,
inundatii, ploi de meteoriti, glaciatiuni. Ca, poate, fara sa vreau, am
dat peste misterul facerii īn cea mai pura (si sordida) varianta
materialist-dialectica: o stīngace apasare pe butonul gresit, īntr-un
originar closet galactic. Din fericire, la un moment dat, toata
harmalaia a īncetat.

Am
stat un timp nemiscat, ca sa nu stīrnesc vreo recidiva, si m-am retras
apoi, sfīrsit, īn dormitor, unde atmosfera era pasnica: numai, sub pat,
o lumina spectrala, care īti lumina papucii ori de cīte ori lasai
picioarele sa-ti atīrne perpendicular pe mocheta. S-ar zice ca fata de
acest abuz tehnologic closetele traditionale sīnt de o paradiziaca
simplitate.

Nu
īn Japonia. Īn programul calatoriei mi-a fost introdusa, ca o favoare,
ca un deliciu pitoresc, si o noapte la un foarte scump hotel
traditional. Regretatul meu amic, Theodor Enescu, pe atunci director al
Muzeului National de Arta, a fost prima victima a acestui episod. L-am
pierdut, scurt, īntr-una din toaletele aliniate līnga receptie. Omul
īncerca sa iasa, dar ceva, un procedeu ritual, īncalcarea unei anumite
succesiuni a gesturilor, īl tinea blocat. Cabina cu pricina includea
tot felul de scule si recipiente de lemn care, printr-un sistem de
scripeti, nu permiteau deschiderea usii decīt dupa o anumita combinatie
de miscari igienice, alternīnd balansul cu rasturnarea, rotirea si
clatirea…

La
rīndul meu, am īncasat prima trauma cīnd, intrīnd īn camera care īmi
era rezervata, n-am vazut decīt un paralelipiped gol, fara nici o piesa
de mobilier. Īn mintea mea īngusta, de european rasfatat, lucrul care
nu poate lipsi dintr-o asemenea camera este patul. Intri, te īntinzi
putin, īti desfaci bagajul, rasfoiesti pliante s.a.m.d. Aici nimic.

Am
privit nelinistit spre batrīna īnsotitoare care lucra pe post de
“bagajist” si i-am dat de īnteles, prin semne limpezi, ca nu pricep cum
e cu dormitul. A scos imediat dintr-un perete o rogojina de lux, pe
care, īnsa, s-a grabit sa o reintroduca īn lacasul ei “de zi”. Am
reluat, alarmat, pantomima: vreau sa ma īntind acum, pe loc, chiar daca
nu ma culc īnca. Nu, mi-a pantomimat, īn replica, cu o blīnda cruzime,
interlocutoarea mea - ziua nu dormim, nu ne īntindem. Ziua stam pe jos,
cu picioarele īncrucisate, si umblam de-a busilea.

Spre
seara, m-am hotarīt sa cer de mīncare īn camera. Alesesem, mai curīnd
la īntīmplare, ceva īn care identificasem cuvīntul “vitel”. A aparut o
fosta gheisa, destul de obosita, si m-a invitat īn baie, adica īntr-o
camaruta īngusta, cu o copaie de lemn patrata. “Nu - zic - nu baie!
Mīncare! Vitel, care va sa zica! Papa!” “Ba, din contra - īmi
semnalizeaza cu un surīs buddhist preopinenta - mai īntīi baie! Papa la
urma!”

Dupa
cīteva trecatoare accese de demnitate, cedez: intru īn scaldatoarea de
lemn; gheisa dupa mine! Se atine, rīnjind, cu un manunchi de nuiele
aromate īn mīna. Refuz sa ma dezbrac, insista, nevasta-mea se
īntristeaza, gheisa e de neīnduplecat. Īncropim, pīna la urma ceva, un
ritual incomplet (”interruptus?”), dupa care am dreptul sa ma asez la
masa, pe jos evident, dinaintea unei portii de shabu-shabu.

Asta
īnseamna: un platou cu felii subtiri din carne de vitel cruda si o oala
cu apa īn care clocotesc legume, mirodenii si brīnza de soia. Se ia, cu
doua betigase, cīte o felie de carne si se agita īn fiertura din oala
pīna dispare tenta de crud.

Gheisa ma asista draconic. Primul simptom al europenitatii mele e ca nu pot agita carnea īn zeama fara s-o scap dintre betigase. Decid,
pragmatic, sa n-o mai agit, s-o tin pe loc pīna vad ca s-a fiert.
Gheisa devine nervoasa: n-am voie sa cad īn imobilism; carnea trebuie
agitata, altfel nu se patrunde cum trebuie de miresme. De cīte ori
īncerc sa trisez, ma priveste sever si īmi sopteste militareste:
“Shabu-shabu!” Trag concluzia ca “shabu-shabu” īnseamna, pur si simplu:
“agit-o!”, “misc-o!”, “stīnga-dreapta!”, “hais-cea!”.

Cina
se īncheie melancolic, īn insatisfactia partilor, si cu perspectiva
neīmbietoare a unei rogojini medievale. A sta la masa dupa tipicul
samurailor presupune oricum, pentru european, mai exact pentru
īncheieturile lui, o īncercare dura, barbateasca: fara exercitiu,
pozitia īn lotus sau semi-lotus e o tortura, mai ales daca se
prelungeste pe toata durata unei mese: anchilozeaza picioarele,
rastigneste coloana si distruge apetitul.

Mi-l
amintesc, din nou, pe Toto Enescu, pe post de victima. Fuseseram
invitati sa participam īmpreuna la o ceremonie a ceaiului. La sfīrsit,
Toto, si asa chinuit de dureri osoase, avea dificultati sa recupereze
postura bipeda: era ca un nod ud, de nedezlegat. L-am dus la masina sub
forma de statueta de bronz, un Buddha chircit, īn pozitie de rugaciune.


Un
alt patit fusese Gabriel Liiceanu. Invitat la masa de un profesor din
Kyoto, specialist īn Zen, a īnteles repede ca are de trecut o proba
grea. Trebuia sa stea cuminte cu picioarele sub el si sa manīnce din
boluri misterioase, oferite de o oficianta care aluneca īntre comeseni
pe genunchi. Dupa scurt timp, filosoful romān a simtit ca pierde
controlul membrelor sale inferioare. Amortite, strabatute de mii de
ace, ele īi confiscau īntreaga atentie si asa hartuita de insolitul
bucatelor si de discursul sibilinic al interlocutorului. (Gustul valah
percepe anumite supe extrem-orientale drept extract de cīrpe si se
obisnuieste greu cu ideea ca fasolea batuta se poate freca cu zahar
pentru a deveni desert).

Trebuia,
fireste, facut ceva! Trebuia schimbata pozitia, pastrīnd, totusi,
aceeasi stilistica, de vreme ce a cere un scaun era exclus. Gabriel s-a
hotarīt, prin urmare, sa-si adune picioarele īn asa fel, īncīt sa-si
poata sprijini sezutul pe calcīie.

Dupa
chinuitorul “lotus” dinainte, noua postura parea mīntuirea īnsasi. Dar
numai pentru cīteva minute. Calcīiele nu sīnt nici ele antrenate sa
suporte īntreaga pagoda a corpului. Īn plus, o apasare disproportionata
suprasolicita, īn aceasta pozitie, degetele īndoite ale picioarelor.

Sufocat
de durere si de sudori barbare, prietenul meu a adoptat, īntr-o
īncercare disperata de a iesi la liman, o noua atitudine, de o riscanta
radicalitate: s-a asezat pur si simplu īn genunchi, cu trunchiul drept,
dominīnd - fara autoritate - fapturile gracile ale celorlalti, pentru
care “lotusul” nu parea sa creeze dificultati.

Scena
avea, probabil, īn ochii celor de fata, ceva patetic. Liiceanu trebuie
sa fi aratat ca un taran de Octav Bancila, exploatat, obidit, flamīnd,
cazut īn genunchi dupa o rascoala ratata. Dar cīt poti rezista īn
genunchi, daca n-ai practica zilnica a penitentei? Mai ramasese o
singura varianta. Neortodoxa, greu integrabila tabietului nipon, dar
parca mai confortabila: pozitia “Lorelei”.

Te lasi binisor pe o parte, sprijinit īntr-un cot, ca fecioara pe pajiste…

Japonezii
au contemplat cu discretie tot acest program gimnastic, la capatul
caruia victima a iesit din joc, lichidata. Si cotul amorteste! “Un
scaun! Un regat pentru un scaun!” - striga mut fiecare madular al
filosofului. Nu exista alta solutie decīt abandonul. “Vai, ce gradina
frumoasa aveti!” - a gemut Gabriel iluminat si, ridicīndu-se, a pornit,
tam-nesam, s-o viziteze, lasīndu-si amfitrionii cu lingura la gura,
īntre doua īmbucaturi.

Am
facut o experienta asemanatoare cītiva ani mai tīrziu, cu acelasi
profesor, de-a lungul aceleiasi ceremonii culinare. Prevenit, am
īncercat sa rezist pīna la capat, cu pretul unei perfecte obnubilari
intelectuale.

Nu
stiu nici pīna azi ce mi s-a spus īn timpul dejunului. Ceea ce, de
altfel, seamana cu o clasica experienta Zen. Ca disciplina spirituala,
Zen e arta de a sta, de a sta cum trebuie, asa īncīt corpul tau, duhul
tau, lumea din jurul tau si universul īntreg sa intre īn ordine.

Esential
īn acest efort e ca crisparea efortului, efortul ca program sa
lipseasca. Constiinta trebuie eliberata de rationalitate si de
premeditare.

Īn
cazul nostru, al lui Gabriel si al meu, doi calatori din Far East-ul
european, esecul era perfect. Reusisem sa stam prost, cu ochii scosi de
efort, constienti de neputinta noastra si īncercīnd sa o dominam
rational. Facusem totul pe dos.

Buddhismul
Zen ne da īnsa voie sa spunem ca e si aceasta o cale. Calea romāneasca:
stai strīmb si judeci drept. Stai cum da Dumnezeu! Stai cum poti!
Asta-i situatia!

Īn
definitiv, nici japonezii astia, care pot sta ceasuri īntregi
īncremeniti īn proiect, nu sīnt īn regula. Sa se mai miste si ei nitel,
sa dea semne de viata. Vorba gheisei mele: “Shabu-shabu!”

_________________
Sus In jos
Vezi profilul utilizatorului http://animetears.topgoo.net
 
o vacanta in japonia
Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator Sus 
Pagina 1 din 1
 Subiecte similare
-
» Caut o melodie si nu o gasesc!

Permisiunile acestui forum:Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum
animetears :: JAPONIA :: Tokio-
Mergi direct la: